Ana-Miruna Cojocaru, Maestru Reiki Usui
Ce este bunătatea și ce reprezintă ea pentru noi
Bunătatea reprezintă înclinația noastră spre binevoință, spre facerea de fapte bune pentru bunăstarea celor din jurul nostru. Dar de unde vine ea? Din religie, din sufletul nostru, sau din experiență? În acest articol, vom aborda împreună fațetele acestui concept. Sper ca acest text să ofere posibilitatea de introspecție și să manifeste în fiecare dorința de schimbare, câtuși de mică.
Psihologia religiei
Lumea modernă are multe de mulțumit religiilor vechi. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care religiile majore le-au realizat acum mii de ani este introducerea unui sistem de legi și al unui sistem de valori. Mai aproape de noi și de sufletul nostru, ne putem uita la creștinism. Tablele Legii, Cele 10 Porunci, au pus în scenă primele legi morale după care să se ghideze poporul. Acum, pentru noi, cele scrise acolo sunt un adevăr absolut, la care nici nu trebuie să te gândești activ; populația a integrat deja în ADN-ul propriu normalitatea și valoarea absolută a acestor legi. Dacă o religie cu o astfel de răspandire astăzi ar fi avut un set de legi pe care noi le-am privi acum ca fiind imorale, lumea în care trăim ar fi fost foarte diferită.
În textele sacre de la numeroase religii care au supraviețuit până în zilele noastre apare menționată bunătatea, sub diferite forme. Creștinismul cel puțin chiar are ca și valoare centrală, sau, mai bine zis, ca și virtute, bunătatea. Oamenii buni sunt iubiți de Dumnezeu și fac pași repezi și siguri spre mântuire. Ce înțeleg mulți din povețele vechi ale creștinismului este, din păcate, o tranzacție. Dacă fac fapte bune, atunci vor primi ceva de la Dumnezeu (protecție, bani, copii, mântuire sau orice cred ei că își doresc cu adevărat), însă, dacă ar fi studiat cu atenție, ar fi observat că bunătatea răsplătită de Dumnezeu este cea veritabilă, care vine nemijlocită de dorința unei recompense.
Psihologia religiei este o materie cel puțin interesantă. Experții în domeniu, pe parcursul anilor au făcut câteva descoperiri pe care unii le-ar numi controversate. Voi adresa acum câteva întrebări la care muți ar răspunde, fără a sta pe gânduri, cu DA: Credeți că persoanele religioase sunt mai bune la suflet? Credeți că sunt mai iertătoare? Credeți că sunt mai empatice? Contrar așteptărilor acestor persoane care cred că răspunsul este da, situația nu este deloc așa. Studiile arată că, de fapt, între persoanele care nu cred într-o divinitate sau nu se considera deloc religioase și persoanele care se consideră extrem de religioase și aderă negreșit la religia lor nu există aproape nicio diferență la gradul de bunătate pe care îl exprimă spre semeni. În unele cazuri, din păcate, persoanele care se consideră religioase exprimă mai puțină empatie și toleranță față de minorități, mai ales când vine vorba de minoritățile sexuale sau alte minorități religioase din țara de care aparțin.
Acum, trebuie înțeles faptul că nu ne referim la indivizi specifici și nu putem în niciun caz generaliza pentru fiecare persoană care aderă fie la o religie fie la lipsa acesteia. Întotdeauna studiile din psihologie sau din științe în general se vor uita la medii, nu la un scor individual. Punctul în care doresc să ajung cu această secțiune a articolului este următorul: nu religia ne definește adevărata bunătate.
Influențe asupra bunătății
Ca și majoritatea conceptelor relaționate cu psihologia, vom așeza și noi bunătatea pe două căi posibile: înnascută versus dobândită. Este bunătatea în natura noastră? Ne naștem cu această calitate și o păstrăm pe tot parcursul vieții? Sau, o învățăm și o dezvoltăm încă de la începutul vieții noatre? Răspunsul la aceste întrebări nu este unul în alb și negru, ci este unul mai complex. Există trei componente majore care influențează abilitatea noastră de a fi buni: dimensiunea psihologică, cea culturală și cea de influență a mediului.
Studiile din psihologia dezvoltării arată că aproape toți copiii manifestă comportamente prosociale, așadar putem concluziona că, practic, noi ne naștem buni. Însă altceva cu care ne naștem este temperamentul, care joacă un rol pivotal în ușurința cu care noi exersăm bunătatea. Deși psihicul uman este definit de o continuă schimbare, el are unele limite, sau mai bine spus predispoziții înnăscute, ce provin din tabloul nostru genetic. Dar, a nu se înțelege că unii oameni nu pot fi buni pentru că așa le disctează genele, cum de altfel în cultura noastră se practică. Orice om poate fi un om bun dacă factorii din jurul său îl pot susține pe acest drum.
Am menționat mai devreme faptul că ne naștem în esență buni. Adevăratele obstacole însă vin nu din noi, ci din exteriorul nostru apropiat. Cultura și educația, dar și experiențele personale pot fie să ne propulseze pe o cale blândă a iubirii necondiționate și a unei bunătăți sincere, fie pe o cale rece a respingerii binefacerii. Practic, adevărata esență a bunătății stă în ce primim și cum integrăm viața ce se desfășoară în jurul nostru.
Concluzia la care îmi doresc să se ajungă de aici, este faptul că oricine poate fi bun. De asemenea, oricine poate fi ajutat să fie bun. Îndemnul meu ar fi să nu renunțăm la nimeni considerându-i o cauză pierdută, ci să încercăm măcar puțin să rectificăm situația, înspre binele tuturor. Bunătatea se propagă pe drumul unei pânze de păianjăn, se transmite de la om la om și se răspândește nu ca o boală, ci ca un leac. De aceea, probabil cel mai împortant rol îl au pentru noi și dezvoltarea noastră armonioasă persoanele care joacă rolul de mentor.
Mentorii și bunătatea în evoluția spirituală
Mentorii sunt peste tot. Un mentor se ascunde în spatele feței unui părinte pe care ni l-am ales ca și model în viață, în spatele unui profesor dar și în spatele unui maestru spiritual. Mentor ne poate fi în egală măsură și cel mai bun prieten dar și un necunoscut cu care am stat de vorbă într-un bar în urmă cu câțiva ani.
Dată fiind tematica acestei reviste și a acestui festival, presupun că este de așteptat că subiectul central al acestui articol este de fapt profilul maestrului spiritual. Cu toții găsim în cineva un maestru, dar nu cred că își dă nimeni seama voit de influența pe care un astfel de maestru o are asupra noastră. Ca și adult, te aștepți ca modelarea ta să fie completă, tu ai devenit deja tu, un tu clădit pe toate experiențele tale pe care le-ai trăit până acum. Adevărul însă este altul, la fel de simplu: pe tot parcursul vieții evoluăm, ne schimbăm. Cu siguranță, de la un moment dat, ființa noastră opune rezistență la astfel de schimbări și necesită experiențe mai profunde și de greutate mai mare pentru a produce o schimbare. Însă ceea ce o să aibă întotdeauna un efect nemijlocit este puterea exemplului și influența mentorilor noștri asupra comportamentului nostru și mai ales asupra felului nostru de a gândi.
Deși am încercat să păstrez acest articol destul de obiectiv până în acest punct, voi integra acum o credință personală. Cred că un maestru se poate descrie cel mai bine prin discipolii pe care îi are. Acolo se observă cel mai bine ce fel de oameni atrage lângă el ca și maestru, dar și ce învățături și trăsături exprimă în drumul său de profesor.
Ce reprezintă bunătatea în spiritualitate? Un precursor pentru primirea învățăturilor sau pentru practica acestora? Parțial niciunul dintre aceste lucruri, parțial ambele. Ce vreau să spun cu acest lucru este că, cel mai probabil, practicile spirituale necesită o dorință de a face bine împreună cu cea de a-ți face bine. Să fii terapeut fără o dorință sinceră de a practica binefacerea pare puțin contradictoriu și, probabil contraindicat tacit de practică. De asemenea cred că este contraproductiv. Deși probabil că nu este necesară bunătatea pentru a fi un terapeut prolific, cu siguranță că există diferențe sesizabile. Sesizabile atât de maestrul în cauză cât și de pacient mai ales.
Deși este aplicabil pentru toată lumea, dezvoltarea bunătății și efortul înspre darea mai departe a acestei virtuți pare a fi, din punctul meu de vedere, imperioasă pentru maeștri. Bunătatea nu este ceva care vine în cantități mici, mai ales din cauză că până la urmă nu este ceva cuantificabil. Nu se măsoară în termen de câte fapte bune faci pe zi sau pe an contrar a ce înțeleg mulți din virtutea biblică. Poate cel mai important lucru pe care ar fi indicat să îl practice orice maestru în orice sistem, orice profesor dar și orice părinte este toleranța. Am menționat scurt toleranța anterior însă nu am spus nimic substanțial despre ea. Toleranța este factorul care în parte atrage, în parte menține practicantul în practică, sub îndrumarea maestrului. Maestrul bineînțeles că poate respinge persoanele pe care nu și le dorește în jurul său din diferite motive, ceea nu este doar natural dar și indicat în multe cazuri. Însă, problema consider ca apare atunci când în esență motivele pentru respingere stau în trăsături ale persoanei care fie nu țin de el însuși, fie nu se află în controlul său. Aici ne putem referi la sex, sexualitate, naționalitate, religie. Ne putem referi mai departe și la unele trăsături care țin de lucruri care sunt doar parțial în puterea persoanei, cum ar fi statut socio-economic, statut marital și așa mai departe.
Oamenii merg la maeștrii de cele mai multe ori atunci când se simt pregătiți, însă pentru mulți momentul acela se suprapune cu cea mai dificilă perioadă din viața lor. Tocmai de aceea consider că bunătatea și dorința sinceră de a ajuta și a face o schimbare e indispensabilă din repertoriul unui maestru. Există foarte multe scuze spirituale în acest domeniu de activitate, așa a fost să fie, nu îl accept pentru că nu rezonăm, am o presimțire rea despre această persoană. Bineînțeles, toate aceste lucruri pot fi foarte reale și aplicabile în multe cazuri, însă întrebarea pe care mi-aș dori să și-o pună maeștrii este: Am făcut tot ce am putut chiar dacă nu sunt eu persoana potrivită pentru acest om?
De exemplu, minimul pe care îl poate face un maestru este să vobească sincer și respectuos și să îndrume individul către cineva care l-ar putea ajuta dacă situația îl depășește. Nu e indicat nici ca un maestru să ia un caz pe care nu îl poate duce doar pentru satisfacția proprie în cazul în care reușește sau pentru recompensa materială (există un număr vast de repercusiuni în caz de eșec), dar nici să îl refuze fără să ofere o alternativă.
Cred că bunătatea se transmite nu doar de la maestru la discipol, ci și invers. Adică, esența acestui articol nu este în niciun caz criticarea maestrilor, ci este îndemnul la relații sănătoase între maestru și discipol, între ei și lume, între tot ce există în universul pe care îl știm. Doar că maestrul ar trebui să reprezinte un model de urmat, acest lucru făcându-i treaba mult mai grea.
De ce este toleranța și bunătatea atât de importantă în spiritualitate? Probabil că, în primul rând, este chiar credința centrală a acesteia. Cu toții știm că iubirea necondiționată joacă un rol primordial în evoluția spirituală, la fel ca si iubirea de sine. Aceste concepte sunt interrelaționate și interdependente. Stima și iubirea de sine, până la urmă, vin din dorința de a fi bun cu tine însuți, iar iubirea necondiționată, la fel ca și bunătatea veritabilă, izvorăsc din dorința de a da, fără a primi nimic în schimb.
Cu cât avem un suflet mai bun, cu atât facem mai puține greșeli, cu atât vedem viața ca fiind mai frumoasă, lucrurile din jurul nostru mai clare. Vedem și îi simțim pe cei din jurul nostru mai bine. Cu cât suntem mai buni, cu atât calea și evoluția noastra spirituală este mai clara. Poate că nu mai ușoară, dar cu siguranță mai ușor de văzut și de simțit.