Florina Roșca, Maestru Reiki Usui
Am fost rugată să scriu ceva ce îmi amintesc din „DRUMUL meu spre lumină”.
Grea misiunea asta, pentru că „DRUMUL” a fost greu, a fost prin întuneric, prin ceață, prin fum urât mirositor, presărat cu obstacole, cu tentații și ispite.
„DRUMUL” a fost presărat cu frică, cu furie, cu frustrare, cu multe lacrimi, cu multe coșmaruri, cu multă suferință fizică, dar și mai multă suferință psihică.
A fost nevoie de mulți ani de mers pe „DRUM” prin întuneric, ceață, fum, cu picioarele goale pe pietre, urcând în genunchi, ținându-mă cu unghiile de fiecare centimetru pe care îl cuceream.
Daaaarrr….. deși a fost greu, am reușit să ajung și la lumină, la pace, la iubire, la căldură sufletească și la recunoștința pentru tot, pentru toate și față de toți cei care au încercat să mă tragă de pe „DRUM”, și la mai multă recunoștință pentru cei care mi-au dat credit și m-au ajutat necondiționat să înving.
Și nu puțini au fost aceia care au încercat să mă întoarcă din „DRUM”, să mă scoată de pe „DRUM”, să mă facă să mă întorc în întuneric și să rămân acolo.
Doar că Dumnezeu a avut un alt plan cu mine și mi-a permis să parcurg „DRUMUL”, arătându-mi că pot să merg drept, că, deși suferința fizică și psihică au fost mari, AM REUȘIT!
Și pentru că scriu în Săptămâna Patimilor nu pot decât să îmi aduc aminte de o întâmplare prin care am trecut acum mulți ani de Paștele Blajinilor.
Paștele Blajinilor este în prima zi de luni după Duminica Tomii, prima zi de duminică după Învierea Domnului, zi de mare sărbătoare, când, Blajinii, primii oameni de pe Pământ, sunt vestiți de cojile de la ouăle roșii de la Învierea Domnului că este sărbătoare mare.
Poate că ei m-au apărat, poate că îngerii sau poate, așa cum am spus, Dumnezeu avea un alt plan cu mine.
În acea perioadă eram pe „DRUM” fără ca eu să știu, dar „DRUMUL” era abia la început, întunericul era adânc, suferința era mare, nesiguranța era mare și incertitudinile erau multe și la tot pasul.
În vremea aceea eram atât de fragilă și atât de credulă încât credeam că toți oamenii sunt buni și că toți doresc ca mie să-mi fie bine. Doar că nu era așa. Din contră.
Existau în viața mea oameni, „prieteni”, care aveau grijă să mă țină cât mai confuză, cât mai neajutorată, cât mai neștiutoare, pentru a putea profita de mine, de starea mea de suferință emoțională.
Și, pentru că trebuie să existe situații, evenimente declanșatoare, în acea zi, de Paștele Blajinilor, am fost invitată să fac un drum până la Constanța, împreună cu un „prieten” pentru a rezolva niște chestiuni legate de una dintre proprietățile mele și pentru a mai pune țara la cale și a găsi soluții pentru a ieși din situația complicată în care mă aflam.
„Prietenul” cunoștea foarte bine – chiar mult prea bine pentru binele meu – situația emoțională fragilă în care mă aflam și a inițiat această călătorie pentru a mă avea doar pentru el și pentru a mă manipula timp de mai multe ore, cât ar fi durat călătoria dus-întors, București-Constanța.
Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că eu eram capabilă să simt întunericul acelui om, doar că nu eram capabilă să îi rezist și m-am lăsat manevrată de el.
Pe tot drumul a încercat să îmi inducă că nu pot, că nu sunt în stare, că nu sunt capabilă, că nu voi reuși niciodată pentru că sunt o femeie urâtă, slabă, proastă, neatrăgătoare, că niciodată nu voi reuși să am vreo relație pentru că nu există nicio persoană care să își dorească să aibă relații cu mine.
În acel moment m-am prăbușit. Am plâns până la București și, din ce plângeam mai tare, din aceea mi se explica cu mai multe argumente cât mai convingătoare că degeaba încerc să mă ridic și să merg mai departe pentru că nu voi reuși.
Pentru ca urâtul lumii să fie și mai urât, mi se sugera că singura soluție pentru mine este doar devotamentul total și necondiționat față de „prieten”, el fiind singura mea șansă de supraviețuire financiară, psihică și chiar fizică.
În acea zi, sub influența zicerilor „prietenului”, prăbușirea mea a fost totală. M-am gândit, pentru câteva clipe mai lungi, dacă ar mai avea rost să mai continui așa sau dacă ar fi mai comod și mai lesnicios să îmi cam închei socotelile de pe aici și să văd și cum mai este și pe „dincolo”.
Lupta a fost cumplită, dusă până la limita micronică, daaarrrr…. așa cum am spus, Dumnezeu avea un alt plan cu mine.
Pentru că, așa cum aveam oameni care mă trageau înapoi de pe „DRUM”, așa aveam și OAMENI care mă susțineau și mă îndemnau să continui pentru că, peste ani, mă voi uita înapoi și voi râde de acele clipe.
Nu am să mă opresc pentru nicio clipă din a mulțumi OAMENILOR care au fost alături de mine și din a recunoaște că, deși în acele momente nu am crezut în ceea ce mi-au spus, acum le recunosc meritele și le trimit toată dragostea mea.
Mă uit la acele momente cumplite și nu reușesc să râd, dar reușesc să văd „DRUMUL” parcurs, să văd că deja am ieșit din întuneric, să văd că EU SUNT ASTA și nu ființa slabă și beteagă sufletește care eram atunci.
Sunt recunoascătoare că am avut șansa să trăiesc acele clipe cumplite pentru că, fără ele, nu aș fi fost omul de azi.
Fără clipele acelea cumplite nu aș fi ajuns azi să le mulțumesc tuturor celor care au încercat să mă întoarcă spre întuneric, suferință și nesiguranță, tuturor celor care au încercat să mă scoată de pe „DRUM”, tuturor celor care, prin suferințele pe care mi le-au produs, au reușit să mă facă să îmi dau seama că sunt mult mai puternică decât credeam și că am reușit singură, nu numai să rămân pe „DRUM”, dar să și ajung la LUMINĂ.
Poate că povestea mea este una banală dar încerc să vă arăt că se poate, se poate să mergi pe drumul tău, în ciuda tuturor vicisitudinilor, a suferințelor, a persoanelor care încearcă să vă întoarcă în întuneric, a obstacolelor, a tentațiilor abjecte.
Oricât ar fi drumul de greu și de accidentat, alegeți să țineți capul sus, să credeți în voi, să vă păstrați încrederea că Dumnezeu vă vrea tot binele din lume, că dacă sunteți pe drumul ăla este pentru că El are un plan pentru voi și planul Lui pentru voi este magnific.